Lectia lui Postelnicu catre intelectualul roman

"Onorata instanta, am fost un dobitoc!" sunt vorbele cu care Tudor Postelnicu a intrat in vulgata politicii romanesti cu ocazia procesului in care era judecat pentru implicarea in desfasurarea (criminala, sa nu uitam) evenimentelor din iarna lui '89 cat si pentru activitatea sa ca ministrul de interne in timpul regimului partidului comunist ceausist.

Cu toate ca am toate motivele sa pun la indoiala sinceritatea acestei afirmatii venind din partea unui fost tortionar comunist, nu pot sa nu fiu amuzat de candoarea ei dar si sensibil la sensul ei, cel mai probabil involuntar in contextul citat, in ordinea unei (minime) morale in care am naivitatea sa continui a crede.

Mi se pare in spiritul unei elementare demnitati individuale, daca asa ceva mai poate fi opus astazi contraponderii celui mai grosolan interes personal, ca luarile de pozitie partizane, consumate cu aerul ferm al unei asumari responsabile, sa faca loc abjurarilor sau cel putin delimitarilor publice explicite, in cazul in care istoria, bat-o vina de curva, demonstraza cinic ca teoriile sau asocierile vehement declarate anterior vor fi fost, in cele mai fericite cazuri, naivitati idealizante, erori de preceptie sau kiar mirajuri exaltate pe fondul unei asteptari exasperate. Cei care nu respecta aceasta succesiune aproape igienica in cazul tipului de scenariu descris, aduc asupra lor o legitima suspiciune de partizanat mercenar, de participare la aliante nedemne tocmite pe arginti sau de slugarnicie interesata.

Oricine este pe de-a intregul liber in a-si alege aliatii, a-si decanta si clama afinitatile sau formula public opiniile construite pe baza datelor existente intr-un moment determinat, dar atunci cand acestea se dovedesc greseli flagrante, delimitarea de acestea prin denuntarea lor, kiar si nu la fel de vocala pe cat fusesera cele dintai exprimate, devine ineludabil o exigenta indispensabila oricarui individ inzestrat kiar si numai cu un rudiment de onoare. In caz contrar, cel ce confruntat cu evidenta erorii in care s-a aflat cu convingerile sau luarile sale de pozitie publica tace malc in asteptarea (iluzorie) ca trecerea timpului si uitarea sa il exonereze de gesturile sale anterioare, nu face decat sa se recomande ca sluga obedienta, lakeu platit cu ora sau, ca sa fiu si in tonul celor la care ma refer acum in mod special, oportunist encomiast arghirofil.

Daca ai fost doar naiv, lipsit de luciditate sau poate kiar inselat in buna ta credinta de cateva pase de prestidigitator si in ciuda evidentelor ai crezut-o pe fosta curva a regimentului in ipostaza ei auto-declarata de fecioara neprihanita si crezand ca detasandu-se aseptizant de masa dezgustatoare si aproape omogena de likele, hoti sau cozi de topor din politica romaneasca va fi tocmai ea cea care va aduce aici atat de necesara skimbare, ai ales sa o aperi sau sa o sprijini solidar si uneori kiar vehement, acum cand ceea ce se intampla in politica autohtona de la inkeierea alegerilor parlamentare nu mai lasa nici o indoiala (daca mai staruia vre-una) asupra apartenentei sale in spirit si in fapta la clica pe care ipocrit parea sa o demaste, ei bine acum este cu tot dinadinsul vremea sa te smeresti in fata apostaziei naive a celui de la care te-ai fi asteptat cel mai putin sa ajunga (postum) sa dea elitei intelectuale romanesti un bun exemplu de urmat si sa rostesti la randul tau: "am gresit, am fost un dobitoc".

Sa te fi inselat in privinta a orice sau oricui pe lumea asta nu-i descalificant, sa fii insa atat de van, las sau canalie incat sa nu recunosti cand ti se va fi intamplat, este!

Corolarul unei nemultumiri ipocrite

De cate ori nu v-a fost dat sa auziti rostita de catre un roman, cu cat mai “verde” cu atat mai convingator, expresia: “c-asa suntem noi romanii, ...” insotita de un atribut de cele mai multe ori prea putin magulitor?

Daca poporul roman are o virtute infailibila atunci aceasta este luciditatea autocritica. In mod uluitor dar si teribil de pagubos, acesta capacitate de a-si identifica neajunsurile in loc sa constituie punctul de plecare al unui proces de ameliorare sau kiar eliminare a metehnei(lor) identificate, ea intotdeauna markeaza vocal sfarsitul resemnat sau de-a dreptul indolent al oricarei actiuni corective.

Daca romanii ar fi o populatie cu aplecari mistico-magice as fi tentat sa cred ca sunt toti angrenati intr-un ritual sumbru de exorcizare prin rostire, prin numirea cu voce tare si uneori in mijlocul agorei a “RAULUI” insusi. Din pacate nu este asa, caci in privinta pioseniei, romanii se reped sa execute serii de cruci rapid-eficiente sau larg-pioase cand trec prin dreptul unei biserici doar pentru ca in clipa urmatoare sa te injure sau kiar sa te agresze cat se poate de “crestineste” daca li se nazare ca existanta ta in acele loc si moment nu le este pe plac. Deci este greu de crezut ca ar fi vorba aici despre vre-un reflex mistic cu radacini in relatia cu vre-o forma de transcendent, kiar si pagan.

Stiindu-i pe romani mai degraba dispusi sa-si camufleze (stangaci) lenea intr-o sapientiala resemnare cosmica, sunt mai degraba tentat sa atribui aceasta “paralizie” in a skimba orice lucru care aparent ii nemultumeste, unui rationament de fond care ar suna asa: “acum ca ne-am strigat in gura mare defectele, ca ne-am consumat episodul masokist cu aparente de autocritica necomplezenta, la ce bun sa ne mai ostenim sa si facem ceva pentru a indrepta raul pe care tocmai l-am acuzat”?

Consecvent cu pozitia si atitudinea pe care mi le-am propus in primul text al acestui blog, am incercat sa inteleg de ce stau lucrurile asa, de ce daca tot au romanii putinta de a-si identifica cu atata limpezime handicapurile, nu sunt in stare sa si foloseasca acesta generoasa baza diagnostica ca punct de plecare pentru o (prea) necesara terapie.

Primul gand m-a condus catre cea mai grava deficienta a acestei populatii: incapacitatea de a coagula, in planul constiintelor sau macar al gesticulatiei, ca natiune coerenta si unitara. In alte cuvinte, incapacitatea funciara de a fi solidari in baza unei asumari identitare sau in jurul oricarui alt catalizator, fie el abstract sau cat se poate de practic, ceea ce conduce la vesnica, egoista si dizolvanta stare de atomizare a acestei societati. Iar de aici, cu aplicare la cazul in discutie, apare judecata ce leaga incapacitatea de a te asocia unei comunitati unitare, cu diminuarea drastica a capacitatii de a genera skimbari in plan personal.

Logica subterana a acestei neputinte este rationamentul de cele mai multe ori instinctiv, ca o skimbare la nivel individual nu este suficienta pentru a determina un efect sesizabil intr-un plan mai larg, nici pentru a cataliza o reactie eficienta in directia acelei skimbari printre cei din jurul tau. In "sprijinul" acestui rationament se alatura si refuzul comod al celor mai multi de a intelege ca asumarea individuala a oricarei actiuni, atitudini sau optiuni este premisa indispensabila a dinamicii in interiorul grupului din care fac parte. Ce par a refuza obstinat sa asimileze compatriotii mei este ca daca fiecare membru al unui grup ar dezvolta constiinta asupra gestului sau INDIVDUAL ca avand efecte directe asupra colectivitatii, atunci colectivitatea insasi ar detine potentialul autoreglarii si evolutiei. Daca nu, nu! si vom continua sa asteptam la nesfarsit sa ne salveze sau macar sa ne "ajute", un lider providential, un tatuc (kiar si mai brutal daca nu se poate altfel) sau vre-un dumnezeu milos si benevolent invocat pe la rascruci.

Dar nu a durat mult pana sa-mi amintesc despre cat de priceputi sunt romanii in a mistifica: in a se face ca muncesc, in a lasa impresia ca sunt buni sau ospitalieri, in a pretinde cu o bine jucata convingere ca le pasa de una sau de alta. Si aceasta m-a facut sa ma intreb daca cei care vocalizeaza defecte pe care le atribuie cu suparatoare usurinta intregii suflari romanesti, sunt intr-adevar nemultumiti sau tulburati de handicapurile sau relele pe care sunt atat de lucizi in a le formula deconspirant.
Oare de fapt nu le este mai simplu sa spuna: “deh, asa suntem noi romanii, smekeri” (si am ales un atribut dintre cele mai putin grave) cautionandu-si in acest fel nu numai apatia (doar nu pot eu skimba de unul singur un intreg popor, nu?) dar si mai grav, stabilind premisele pentru a beneficia la randul lor, atunci cand li se iveste ocazia, de beneficiile, kiar daca ilicite, ale acestei smekerii “nationale” deci, prin extensie, la nevoie, si personale?

Iar in ultima instanta, daca sunt toti astfel, poate nici nu-i un lucru rau, nu-i asa?

Pitecantropul rosu si dubla masura a istoriei

Oare cum sa fie mai bine? Sa ma burzuluiesc acum la inceput pentru a regasi intelept un ton echilibrat pe masura ce indignarea mea se ostoieste, sau sa incep aparent senin pentru a lasa argumentele din discurs sa-mi intareasca dojana? Voi alege o cale hibrida: momentele in care mustruluiala-i de rigoare ma voi stradui sa le sustin cu argumentele carora le voi lasa intaietate.

Care va sa zica, in loc sa apostazieze rusinat, oraznicatura asta mica de Bucurenci isi exhiba din nou stangismul stupid la adapostul libertatii de opinie prin intermediul unei scrisori deschise adresate lui Plesu. Nici macar nu-i nevoie sa avansezi foarte mult in textul la care fac referinta pentru a fi intampinat de prima obraznicie: micul tovaras pretinde sa "zaboveasca un timp fata in fata" cu destinatarul textului, uitand arogant ca pentru asumarea unei asemenea pozitii nu sunt suficiente doar o pagina de ziar sau un microfon. Mai sunt necesare statura morala si intelectuala, un fond cognitiv legitimant, perceptii intelectuale mai rafinate decat cele pe care le poate avea un produs (chiar si antipatic) al societatii de consum si nu in ultimul rand un limbaj comun, o semantica impartasita reciproc. In lipsa acestor mimime conditii, alaturarea nu poate fi decat similara cu cea dintre o partitura brahmsiana si un papagal.

Pentru a-mi regasi putin calmul, ma voi indrepta catre fondul normativ care-i permite impielitatului asta rosu sa vorbeasca cu atata blasfemitoare seninatate despre cel mai sinistru plan ideologic pe care iresponsabilitatea sau ticalosia omeneasca l-au putut crea.

Oare se poate crea o ierarhie calitativa a crimei? Pun aici in paranteza idiotenia marxist-leninista care pretindea mutatii de structura prin cresterea volumului, cu toate ca, veti vedea in continuare, n-ar trebui sa o fac. Este oare mai odioasa moartea in torturile temnitei, ca victima a executiei sumare, in foamea, frigul si boala centrelor de deportare, decat cea in camera de gazare? Are cineva cu capul pe umeri indrazneala sa faca o asemena clasificare? Iar daca nu, atunci ce criteriu ne ramane pentru a evalua masacrele, crimele importiva unamitatii, asainatele in masa? Desigur si intotedauna, numarul victimelor! Iar aceasta ar trebui sa clarifice odata pentru totdeauna chestiunea “topului” gravitatii ideologiilor criminale ale istoriei moderne: comunismul a fost un dezastru mai mare pentru umanitate decat toate formele de extremism national-socialiste in frunte cu nazismul. Lenin urmat glorios de Stalin (Hrusciov si Gorbaciov s-au straduit si ei destul pentru “cauza”), Mao, PolPot, si altii asemenea lor au produs cu mult mai multe victime decat holocaustul lui Hitler, si toate in numele instaurarii ideologiei marxiste.

Cu toare acestea, daca in unele tari este de-a dreptul ilegal sa simpatizezi sau sa promovezi idei naziste, ba chiar sa pui in discutie amploarea crimelor facute in numele lor, nu am cunostinta de vre-o tara in care atasamentul pentru o ideologie mult mai criminal-sangeroasa, comunismul, sa fie penalizat in vre-un fel. Nu te poti abine sa te intrebi cu ce strambe masuri sunt evaluate cele doua monstruozitati asa incat cea mai putin vatamatoare dupa singurul criteriu disponibil de clasificare a genocidului – numarul victimelor – sa fie scoasa in afara legii, iar cea care a dus la dezastre umane, economice si sociale de proportii neatinse de nici o alta ideologie in decursul istoriei umane, sa fie privita cu ingaduinta daca nu chiar sa i se acorde debilele circumstante atenuante ale “proastei aplicari” sau a “devierilor doctrinare”. Pana si aceste argumente sunt invalidate de cea mai rudimentara statistica: s-a ajuns la dezastru si orori greu de inchipuit PESTE TOT unde s-a petrecut cataclismul comunist.

Un foarte simpatic pamfletar britanic facea o observatie cat se poate de pertinenta. In timp ce Hitler a urmarit cu predilectie exterminarea unei etnii a carei istorie este claditia pe traiul in diaspora, facand astfel din aceasta un obiectiv “global”, toti dictatorii comunisti, cu fluvii de sange pe maini, si-au asasinat numai conationalii, chiar daca in numar mult mai mare. Se pare astfel ca din perspectiva unei comunitati internationale impersonale (pana la un anumit punct) ale carei interese si sensibilitati sunt mai degraba strategic-economice mai mult decat morale sau etice, este mult mai acceptabil masacrul daca este consumat in interiorul granitelor unui stat. Mesajul pare sa fie: “Ce daca victimele comunismului sunt de multe ori mai numeroase decat cele ale nazismului? Sa condamnam explicit si categoric aceste orori ar insemna sa ne amestecam in treburile interne ale unor state suverane, ceea ce nu se face… si de ce nu, ar insemna sa ne legam la cap fara sa ne doara”... Calaii comunisti care au avut "inspiratia" sau luciditatea sa aduca moarte si dezastru numai in tarile lor, le-au condus fara exceptie prin teroare. Buna strategie se pare.

Si iata cum, impotriva evidentelor flagrante, la adapostul complacentei indiferent-anesteziate de bunastare a comunitatii internationale si a complictatii vinovate a unui mare procent din populatiile tarilor care au trecut prin regimuri comuniste, ce nu au avut onestitatea politica si istorica de a folosi aceeasi masura in condamnarea categorica a tuturor ideologiilor criminale, micul tovaras Bucurenci face apologia marxismului, cu pretextul labil al utilizarii sale ca instrument de investigatie socio-economica, si ultragiaza cu dezinvoltura nu numai memoria a milioane de victime ale comunismului in lume, ci si a victimelor din decembrie ’89, care spre deosebire de grosul poporului inertial, complice si las, ce se va fi culcat cu Ceausescu si trezit cu Iliescu, nu au stat in fata trupelor inarmate si a blindatelor doar pentru ca le era foame ci pentru ca nu au mai suportat umilinta de a fi terorizati in propria tara de instrumentele brutale, analfabete si netrebnice ale unei ideologii delirante si asasine.

Dar ce-i drept, pentru a fi sensibil la aceste argumente trebuie sa fi traversat “fisrt hand” experienta comunismului, asa cum micul nostru marxist nu o va fi facut. De aceea reiterez recomadarea pe care am facut-o in textul precedent pe aceasta tema: baiete, repejor pentru vre-o 10 ani in Coreea de Nord, cat mai ai vreme.

De unde titlul acestui Blog

Pentru ca nu vreau sa alimentez echivocuri nefolositoare sau speculatii de vre-un fel prilejuite de o omofonie riscanta, va voi spune din pacate fara beneficiul valorizant al intonatiei, bancul auzit in ultimii anii ai amarului regimului comunist, banc ce mi-a sugerat numele acestui Blog.

Dorind sa impresioneze, un tigan isi invita ciracul cu care se plimba pe bulevard sa intre impreuna cu el intr-o librarie. Dezgustat de ideea unei asemenea pierderi de timp, omul refuza preferand sa ramana sa-si scuipe indolent cojile de semintele in fata vitrinei, lasandu-l pe cel dintai sa intre singur.
Dupa cateva minute tiganul bibliofil iese livid din librarie si-i tragandu-si amicul de brat se indeparteaza in graba, spunandu-i in soapta in timp ce se uita precaut in jur:
- Ba, e de rau! Pana si nea Nicu', care stii ce inversunat e, declara ca am incurcat-o... am vazut o carte groasa, d-aia de-a lui, cu poza mare pe coperta, pe care scria gros: T(h)e future, offf Romania.

Celor deranjati de umorul poate prea colorat al acestei glume, le cer scuze.

Soimul patriei devenit curcan al ideii comuniste

Ca persoana care a trecut cu pretul a nenumarate acute disperari si greu vindecabile traume umilintele si teroarea pe care comunismul le-a adus peste noi, nu pot sa nu reactionez vehement si intolerant la evocari ignorant duioase sau amnezic idealizate ale acestei ideologii, cu atat mai mult cand ele nu vin nici din partea unor lichele care si-au pierdut stapanul ce le rasplatea generos encomiasmele nerusinate nici din partea vre-unui aparatcik ce a trait inainte de ’90 in total delir sau in abandonul oricarui rudiment de demnitate sau onestitate, operand activ in serviciul partidului unic.

Eu nu (mai) citesc ce scrie Tov. Bucurenci in primul rand pentru ca nu pun mare pret pe ce sau cum gandeste si nici pe fondul germinativ al pretioaselor sale cogitatii (vezi nivel de informare, virtuti asociative sau acuitate analitica), iar faptul ca-i baiat frumusel nu are efect la mine. Am aflat asadar despre ultima sa (am sentimentul ca mai urmeaza) tampenie, din Emisiunea facuta de Plesu si Liiceanu la RealitateaTV (respect pentru asemenea decizie de continut), de ieri seara, 14 ianuarie.

Cei doi, care se numara printre putinii romani in viata ce merita sa constituie modele in aceasta tara daca ne-o dorim mai putin grotesca, au fost inca prea eleganti trimitandu-l pe Tov. Bucurenci doar la biblioteca. Eu l-as trimite pentru inceput in Coreea de Nord pentru vre-o 10 ani ca sa asimileze empiric felul in care nobilele idealuri ale umanistei ideologii comuniste sunt inca o data pervertite de o nefericita sau devianta aplicare.

Numai la asa o reactie poate duce debilitatea naiva a folosirii ca argument pentru simpatia natanga, ignara si ultragianta pentru memoria a sute de milioane de victime, purtata ideii comuniste, a fandoselilor ipocrite, vandute profitabil sau de-a dreptul tembel, ale unei stangi occidentale care ori habar n-are pe ce lume traieste ori stie dar prefera din interes, ranchiuna ori teribilism sustinerea acestei monstruozitati in dispretul tuturor evidentelor. Sa nu uitam ca aici nu este vorba de teoretizari de cafenea sau forum de antropologie politica, ci de statisticile macabre ale dezastrelor umane, sociale si economice pe care ideologia comunista le-a produs oriunde va fi fost ea pusa in practica.

Tov. Bucurenci mai vorbeste, tot in dodii, si despre "crasa nedreptate a inegalitatii sanselor" ca viciu grav al societatilor liberale si democratice, ignorand (mi-a venit sa spun "uitand" dar mi-am amintit ca are sansa de a fi prea tanar pentru a avea ce sa-si aminteasca) ca in statele care au avut cataclismicul ghinion sau suicidiara optiune a comunismuliui, sanse reale nu existau pentru nimeni. Este precum confuzia mistificatoare despre pretul scazut al alimentelor de pe vremea regimului comunist; or fi fost ele ieftine, dar aduceti-va aminte, lipseau cu desavarsire! In contra-exemplu, eu nu cunosc societate cu o idelologie mai radical liberala, cu o politica a statului minimal mai prezenta, mai distantata de orice reflex social(ist)-democrat ca SUA, iar daca nici acolo nu exista sanse pentru oricine vrea sa munceasca pentru a le fructifica, atunci nu stiu unde exista. Stiu insa despre alte state democratice unde efectele paguboase si dezechilibrante ale unor masive interventii etatiste incep sa apara.

Ca sa nu mai spun ca a scrie un text in care comunismul este o “idee umanista nobila” si de ce nu, viitorul luminos al omenirii, pe un iMac american dupa ce te vei fi dat jos dintr-o masina englezeasca, dovedeste o crasa inconsecventa si este, daca nu mai mult, atunci o sanctioanbila lipsa de stil.

Recomand pentru autenticitate trecerea urgenta la un cochet costum chinezesc de pe vremea revolutiei culturale, insotit de un elegant stilou Flaro cu penita de iridium, acesta din urma pentru notele de abjurare si pententa pe care, am optimismul sa cred, ratacirea din textul articolului Mortul din culpa le va impune cu urgenta.

Roman sau European?

Iata-ne deci si integrati european. Daca de acum printr-un reflex orgolios, providentiala luciditate sau chiar oportunism isoric vom fi mai putin netrebcnici (intr-o semantica larga) poate vom reusi sa folosim si sa asimilam profitabil instrumentele, procedurile si resursele imensului potential comunitar, conservand in acelasi timp cu atentie ce este valoros in individualitatea noastra nationala. Si daca nu, ei bine ce-o sa fie? Am irosit atata vreme si capital, am impins la retragere dezgustatata sau la exil exasperat atatia compatrioti de valoare, am refuzat iresponsabil atatea maini intinse in ajutor, incat ma tem ca nici un nou esec nu ne va zdruncina intr-atat incat coagulandu-ne constiinta colectiva sa ajungem la a spune ferm: asa nu se mai poate, trebuie sa schimbam categoric si fundamental ceva.

Dar iata-ma perpetuand la randul meu un grav betesug romanesc: neincrederea dizolvanta, scepticismul ologitor fata de reusita oricarui proiect national (asta daca ne vom fi angajat vre-o data cu adevarat intr-un mare proiect comun) ce blocheaza ipoteticele noastre reflexe vitale ca si comunitate, opunandu-le o fatalitate aparent imuabila. Sa va mai amintesc de mitul naiv al ghinionului istoric si al potrivniciei geografice sau de esenta hipnotica pentru o intreaga natiune a formulei "Ce sa-i faci? Asta e..."?

Cel putin eu nu voi continua asa. Pana acum in discursurile mele vituperante la adresa tembelismelor, lipsei de caracter sau ticalosiilor de-a dreptul, pe care le observam la tot pasul in societatea romaneasca, foloseam persoana I-a plural etnica, adica mai precis: "noi romanii". Asta pentru ca nu-i rezonabil sa-i bestelesti numai pe "ceilalti" cand faci la randul tau parte din acesta fatala comunitate, dar si din umilinta de a ma sti purtatorul catorva metehne autohtone a caror toxica eclozare nu stiu intotdeauna sa o reprim.

Acum, ca cetatean cu acte in regula al Uniunii Europene, am decis sa fac "curatenie generala" si pe langa rezolutiile care tin de truda launtrica pentru a deveni un om mai bun, ma voi asocia si la nivelui fomularilor, desigur numai acolo unde merit, doar cu figurile pe care le apreciez si stimez, incercand sa integrez si in propria-mi constiinta virtutile lor exemplare.

De aici inainte ingalatii, hahalerele, slugile si oportunistii, analfabetii grandomani sau agresivi, smecherii si hotii, canaliile, bigotii si patriotii verzi, grobienii care nu stiu sa asimileze regulile minimale ale traiului in comun, toti acestia si toate speciile lor conexe nu vor mai capata cautiunea solidaritatii mele de sorginte etnica. Daca majoritatea romanilor va continua sa perpetueze inertial modelele mentale, comportamentale sau afective care ne-au definit atat amar de vreme ca trogloditi pitoresti de la periferia civilitatii, eu ma voi considera si declara ritos EUROPEAN, inlocuind formula solidara de pana acum cu distanta persoanei a 2-a plural intr-un dezgustat: "voi romanii"!