Pitecantropul rosu si dubla masura a istoriei

Oare cum sa fie mai bine? Sa ma burzuluiesc acum la inceput pentru a regasi intelept un ton echilibrat pe masura ce indignarea mea se ostoieste, sau sa incep aparent senin pentru a lasa argumentele din discurs sa-mi intareasca dojana? Voi alege o cale hibrida: momentele in care mustruluiala-i de rigoare ma voi stradui sa le sustin cu argumentele carora le voi lasa intaietate.

Care va sa zica, in loc sa apostazieze rusinat, oraznicatura asta mica de Bucurenci isi exhiba din nou stangismul stupid la adapostul libertatii de opinie prin intermediul unei scrisori deschise adresate lui Plesu. Nici macar nu-i nevoie sa avansezi foarte mult in textul la care fac referinta pentru a fi intampinat de prima obraznicie: micul tovaras pretinde sa "zaboveasca un timp fata in fata" cu destinatarul textului, uitand arogant ca pentru asumarea unei asemenea pozitii nu sunt suficiente doar o pagina de ziar sau un microfon. Mai sunt necesare statura morala si intelectuala, un fond cognitiv legitimant, perceptii intelectuale mai rafinate decat cele pe care le poate avea un produs (chiar si antipatic) al societatii de consum si nu in ultimul rand un limbaj comun, o semantica impartasita reciproc. In lipsa acestor mimime conditii, alaturarea nu poate fi decat similara cu cea dintre o partitura brahmsiana si un papagal.

Pentru a-mi regasi putin calmul, ma voi indrepta catre fondul normativ care-i permite impielitatului asta rosu sa vorbeasca cu atata blasfemitoare seninatate despre cel mai sinistru plan ideologic pe care iresponsabilitatea sau ticalosia omeneasca l-au putut crea.

Oare se poate crea o ierarhie calitativa a crimei? Pun aici in paranteza idiotenia marxist-leninista care pretindea mutatii de structura prin cresterea volumului, cu toate ca, veti vedea in continuare, n-ar trebui sa o fac. Este oare mai odioasa moartea in torturile temnitei, ca victima a executiei sumare, in foamea, frigul si boala centrelor de deportare, decat cea in camera de gazare? Are cineva cu capul pe umeri indrazneala sa faca o asemena clasificare? Iar daca nu, atunci ce criteriu ne ramane pentru a evalua masacrele, crimele importiva unamitatii, asainatele in masa? Desigur si intotedauna, numarul victimelor! Iar aceasta ar trebui sa clarifice odata pentru totdeauna chestiunea “topului” gravitatii ideologiilor criminale ale istoriei moderne: comunismul a fost un dezastru mai mare pentru umanitate decat toate formele de extremism national-socialiste in frunte cu nazismul. Lenin urmat glorios de Stalin (Hrusciov si Gorbaciov s-au straduit si ei destul pentru “cauza”), Mao, PolPot, si altii asemenea lor au produs cu mult mai multe victime decat holocaustul lui Hitler, si toate in numele instaurarii ideologiei marxiste.

Cu toare acestea, daca in unele tari este de-a dreptul ilegal sa simpatizezi sau sa promovezi idei naziste, ba chiar sa pui in discutie amploarea crimelor facute in numele lor, nu am cunostinta de vre-o tara in care atasamentul pentru o ideologie mult mai criminal-sangeroasa, comunismul, sa fie penalizat in vre-un fel. Nu te poti abine sa te intrebi cu ce strambe masuri sunt evaluate cele doua monstruozitati asa incat cea mai putin vatamatoare dupa singurul criteriu disponibil de clasificare a genocidului – numarul victimelor – sa fie scoasa in afara legii, iar cea care a dus la dezastre umane, economice si sociale de proportii neatinse de nici o alta ideologie in decursul istoriei umane, sa fie privita cu ingaduinta daca nu chiar sa i se acorde debilele circumstante atenuante ale “proastei aplicari” sau a “devierilor doctrinare”. Pana si aceste argumente sunt invalidate de cea mai rudimentara statistica: s-a ajuns la dezastru si orori greu de inchipuit PESTE TOT unde s-a petrecut cataclismul comunist.

Un foarte simpatic pamfletar britanic facea o observatie cat se poate de pertinenta. In timp ce Hitler a urmarit cu predilectie exterminarea unei etnii a carei istorie este claditia pe traiul in diaspora, facand astfel din aceasta un obiectiv “global”, toti dictatorii comunisti, cu fluvii de sange pe maini, si-au asasinat numai conationalii, chiar daca in numar mult mai mare. Se pare astfel ca din perspectiva unei comunitati internationale impersonale (pana la un anumit punct) ale carei interese si sensibilitati sunt mai degraba strategic-economice mai mult decat morale sau etice, este mult mai acceptabil masacrul daca este consumat in interiorul granitelor unui stat. Mesajul pare sa fie: “Ce daca victimele comunismului sunt de multe ori mai numeroase decat cele ale nazismului? Sa condamnam explicit si categoric aceste orori ar insemna sa ne amestecam in treburile interne ale unor state suverane, ceea ce nu se face… si de ce nu, ar insemna sa ne legam la cap fara sa ne doara”... Calaii comunisti care au avut "inspiratia" sau luciditatea sa aduca moarte si dezastru numai in tarile lor, le-au condus fara exceptie prin teroare. Buna strategie se pare.

Si iata cum, impotriva evidentelor flagrante, la adapostul complacentei indiferent-anesteziate de bunastare a comunitatii internationale si a complictatii vinovate a unui mare procent din populatiile tarilor care au trecut prin regimuri comuniste, ce nu au avut onestitatea politica si istorica de a folosi aceeasi masura in condamnarea categorica a tuturor ideologiilor criminale, micul tovaras Bucurenci face apologia marxismului, cu pretextul labil al utilizarii sale ca instrument de investigatie socio-economica, si ultragiaza cu dezinvoltura nu numai memoria a milioane de victime ale comunismului in lume, ci si a victimelor din decembrie ’89, care spre deosebire de grosul poporului inertial, complice si las, ce se va fi culcat cu Ceausescu si trezit cu Iliescu, nu au stat in fata trupelor inarmate si a blindatelor doar pentru ca le era foame ci pentru ca nu au mai suportat umilinta de a fi terorizati in propria tara de instrumentele brutale, analfabete si netrebnice ale unei ideologii delirante si asasine.

Dar ce-i drept, pentru a fi sensibil la aceste argumente trebuie sa fi traversat “fisrt hand” experienta comunismului, asa cum micul nostru marxist nu o va fi facut. De aceea reiterez recomadarea pe care am facut-o in textul precedent pe aceasta tema: baiete, repejor pentru vre-o 10 ani in Coreea de Nord, cat mai ai vreme.