Corolarul unei nemultumiri ipocrite
De cate ori nu v-a fost dat sa auziti rostita de catre un roman, cu cat mai “verde” cu atat mai convingator, expresia: “c-asa suntem noi romanii, ...” insotita de un atribut de cele mai multe ori prea putin magulitor?
Daca poporul roman are o virtute infailibila atunci aceasta este luciditatea autocritica. In mod uluitor dar si teribil de pagubos, acesta capacitate de a-si identifica neajunsurile in loc sa constituie punctul de plecare al unui proces de ameliorare sau kiar eliminare a metehnei(lor) identificate, ea intotdeauna markeaza vocal sfarsitul resemnat sau de-a dreptul indolent al oricarei actiuni corective.
Daca romanii ar fi o populatie cu aplecari mistico-magice as fi tentat sa cred ca sunt toti angrenati intr-un ritual sumbru de exorcizare prin rostire, prin numirea cu voce tare si uneori in mijlocul agorei a “RAULUI” insusi. Din pacate nu este asa, caci in privinta pioseniei, romanii se reped sa execute serii de cruci rapid-eficiente sau larg-pioase cand trec prin dreptul unei biserici doar pentru ca in clipa urmatoare sa te injure sau kiar sa te agresze cat se poate de “crestineste” daca li se nazare ca existanta ta in acele loc si moment nu le este pe plac. Deci este greu de crezut ca ar fi vorba aici despre vre-un reflex mistic cu radacini in relatia cu vre-o forma de transcendent, kiar si pagan.
Stiindu-i pe romani mai degraba dispusi sa-si camufleze (stangaci) lenea intr-o sapientiala resemnare cosmica, sunt mai degraba tentat sa atribui aceasta “paralizie” in a skimba orice lucru care aparent ii nemultumeste, unui rationament de fond care ar suna asa: “acum ca ne-am strigat in gura mare defectele, ca ne-am consumat episodul masokist cu aparente de autocritica necomplezenta, la ce bun sa ne mai ostenim sa si facem ceva pentru a indrepta raul pe care tocmai l-am acuzat”?
Consecvent cu pozitia si atitudinea pe care mi le-am propus in primul text al acestui blog, am incercat sa inteleg de ce stau lucrurile asa, de ce daca tot au romanii putinta de a-si identifica cu atata limpezime handicapurile, nu sunt in stare sa si foloseasca acesta generoasa baza diagnostica ca punct de plecare pentru o (prea) necesara terapie.
Primul gand m-a condus catre cea mai grava deficienta a acestei populatii: incapacitatea de a coagula, in planul constiintelor sau macar al gesticulatiei, ca natiune coerenta si unitara. In alte cuvinte, incapacitatea funciara de a fi solidari in baza unei asumari identitare sau in jurul oricarui alt catalizator, fie el abstract sau cat se poate de practic, ceea ce conduce la vesnica, egoista si dizolvanta stare de atomizare a acestei societati. Iar de aici, cu aplicare la cazul in discutie, apare judecata ce leaga incapacitatea de a te asocia unei comunitati unitare, cu diminuarea drastica a capacitatii de a genera skimbari in plan personal.
Logica subterana a acestei neputinte este rationamentul de cele mai multe ori instinctiv, ca o skimbare la nivel individual nu este suficienta pentru a determina un efect sesizabil intr-un plan mai larg, nici pentru a cataliza o reactie eficienta in directia acelei skimbari printre cei din jurul tau. In "sprijinul" acestui rationament se alatura si refuzul comod al celor mai multi de a intelege ca asumarea individuala a oricarei actiuni, atitudini sau optiuni este premisa indispensabila a dinamicii in interiorul grupului din care fac parte. Ce par a refuza obstinat sa asimileze compatriotii mei este ca daca fiecare membru al unui grup ar dezvolta constiinta asupra gestului sau INDIVDUAL ca avand efecte directe asupra colectivitatii, atunci colectivitatea insasi ar detine potentialul autoreglarii si evolutiei. Daca nu, nu! si vom continua sa asteptam la nesfarsit sa ne salveze sau macar sa ne "ajute", un lider providential, un tatuc (kiar si mai brutal daca nu se poate altfel) sau vre-un dumnezeu milos si benevolent invocat pe la rascruci.
Dar nu a durat mult pana sa-mi amintesc despre cat de priceputi sunt romanii in a mistifica: in a se face ca muncesc, in a lasa impresia ca sunt buni sau ospitalieri, in a pretinde cu o bine jucata convingere ca le pasa de una sau de alta. Si aceasta m-a facut sa ma intreb daca cei care vocalizeaza defecte pe care le atribuie cu suparatoare usurinta intregii suflari romanesti, sunt intr-adevar nemultumiti sau tulburati de handicapurile sau relele pe care sunt atat de lucizi in a le formula deconspirant.
Oare de fapt nu le este mai simplu sa spuna: “deh, asa suntem noi romanii, smekeri” (si am ales un atribut dintre cele mai putin grave) cautionandu-si in acest fel nu numai apatia (doar nu pot eu skimba de unul singur un intreg popor, nu?) dar si mai grav, stabilind premisele pentru a beneficia la randul lor, atunci cand li se iveste ocazia, de beneficiile, kiar daca ilicite, ale acestei smekerii “nationale” deci, prin extensie, la nevoie, si personale?
Iar in ultima instanta, daca sunt toti astfel, poate nici nu-i un lucru rau, nu-i asa?
Daca poporul roman are o virtute infailibila atunci aceasta este luciditatea autocritica. In mod uluitor dar si teribil de pagubos, acesta capacitate de a-si identifica neajunsurile in loc sa constituie punctul de plecare al unui proces de ameliorare sau kiar eliminare a metehnei(lor) identificate, ea intotdeauna markeaza vocal sfarsitul resemnat sau de-a dreptul indolent al oricarei actiuni corective.
Daca romanii ar fi o populatie cu aplecari mistico-magice as fi tentat sa cred ca sunt toti angrenati intr-un ritual sumbru de exorcizare prin rostire, prin numirea cu voce tare si uneori in mijlocul agorei a “RAULUI” insusi. Din pacate nu este asa, caci in privinta pioseniei, romanii se reped sa execute serii de cruci rapid-eficiente sau larg-pioase cand trec prin dreptul unei biserici doar pentru ca in clipa urmatoare sa te injure sau kiar sa te agresze cat se poate de “crestineste” daca li se nazare ca existanta ta in acele loc si moment nu le este pe plac. Deci este greu de crezut ca ar fi vorba aici despre vre-un reflex mistic cu radacini in relatia cu vre-o forma de transcendent, kiar si pagan.
Stiindu-i pe romani mai degraba dispusi sa-si camufleze (stangaci) lenea intr-o sapientiala resemnare cosmica, sunt mai degraba tentat sa atribui aceasta “paralizie” in a skimba orice lucru care aparent ii nemultumeste, unui rationament de fond care ar suna asa: “acum ca ne-am strigat in gura mare defectele, ca ne-am consumat episodul masokist cu aparente de autocritica necomplezenta, la ce bun sa ne mai ostenim sa si facem ceva pentru a indrepta raul pe care tocmai l-am acuzat”?
Consecvent cu pozitia si atitudinea pe care mi le-am propus in primul text al acestui blog, am incercat sa inteleg de ce stau lucrurile asa, de ce daca tot au romanii putinta de a-si identifica cu atata limpezime handicapurile, nu sunt in stare sa si foloseasca acesta generoasa baza diagnostica ca punct de plecare pentru o (prea) necesara terapie.
Primul gand m-a condus catre cea mai grava deficienta a acestei populatii: incapacitatea de a coagula, in planul constiintelor sau macar al gesticulatiei, ca natiune coerenta si unitara. In alte cuvinte, incapacitatea funciara de a fi solidari in baza unei asumari identitare sau in jurul oricarui alt catalizator, fie el abstract sau cat se poate de practic, ceea ce conduce la vesnica, egoista si dizolvanta stare de atomizare a acestei societati. Iar de aici, cu aplicare la cazul in discutie, apare judecata ce leaga incapacitatea de a te asocia unei comunitati unitare, cu diminuarea drastica a capacitatii de a genera skimbari in plan personal.
Logica subterana a acestei neputinte este rationamentul de cele mai multe ori instinctiv, ca o skimbare la nivel individual nu este suficienta pentru a determina un efect sesizabil intr-un plan mai larg, nici pentru a cataliza o reactie eficienta in directia acelei skimbari printre cei din jurul tau. In "sprijinul" acestui rationament se alatura si refuzul comod al celor mai multi de a intelege ca asumarea individuala a oricarei actiuni, atitudini sau optiuni este premisa indispensabila a dinamicii in interiorul grupului din care fac parte. Ce par a refuza obstinat sa asimileze compatriotii mei este ca daca fiecare membru al unui grup ar dezvolta constiinta asupra gestului sau INDIVDUAL ca avand efecte directe asupra colectivitatii, atunci colectivitatea insasi ar detine potentialul autoreglarii si evolutiei. Daca nu, nu! si vom continua sa asteptam la nesfarsit sa ne salveze sau macar sa ne "ajute", un lider providential, un tatuc (kiar si mai brutal daca nu se poate altfel) sau vre-un dumnezeu milos si benevolent invocat pe la rascruci.
Dar nu a durat mult pana sa-mi amintesc despre cat de priceputi sunt romanii in a mistifica: in a se face ca muncesc, in a lasa impresia ca sunt buni sau ospitalieri, in a pretinde cu o bine jucata convingere ca le pasa de una sau de alta. Si aceasta m-a facut sa ma intreb daca cei care vocalizeaza defecte pe care le atribuie cu suparatoare usurinta intregii suflari romanesti, sunt intr-adevar nemultumiti sau tulburati de handicapurile sau relele pe care sunt atat de lucizi in a le formula deconspirant.
Oare de fapt nu le este mai simplu sa spuna: “deh, asa suntem noi romanii, smekeri” (si am ales un atribut dintre cele mai putin grave) cautionandu-si in acest fel nu numai apatia (doar nu pot eu skimba de unul singur un intreg popor, nu?) dar si mai grav, stabilind premisele pentru a beneficia la randul lor, atunci cand li se iveste ocazia, de beneficiile, kiar daca ilicite, ale acestei smekerii “nationale” deci, prin extensie, la nevoie, si personale?
Iar in ultima instanta, daca sunt toti astfel, poate nici nu-i un lucru rau, nu-i asa?
Etichete: ipocrizie, metehne, nemultumire, romanii
posted by Virgil C. at luni, februarie 04, 2008
0 comments
